Indiferent cât de multă iubire avem în noi,ne este din ce în ce mai greu să o dăruim la propriu și să o primim.Ne temem de oameni, ne temem de sentimente,ne temem din ce în ce mai mult de relații. Ne plac relațiile fără complicații, prin telefon sau chat.Nu față în față, nu ochi în ochi.Acestea nu dor atât de mult când se rup. La urma urmei,am îmbrăcat un suflet în cuvinte și l-am văzut doar cum am dorit noi.Poate niciodată cum a fost el.Dar e mai accesibil așa, este mai impersonal,deoarece după ce închidem chatul,ne putem vedea de viața noastră. Cuvintele însă,nu ne țin de singurătate, nu ne țin de cald noaptea când ajungem acasă; nu ne țin de mână când suntem bolnavi;nu ne privesc în ochi; nu se plimbă cu noi de mână prin parc...ne dăruiesc aproape totul,dar ne lasă atât de goi.Ca o Fata Morgana: o simți că e acolo, o vezi oarecum,dar nu o vei avea niciodată. Va fi mereu o himeră dulce, frumoasă, care va naște în tine roiuri de emoții...dar atât. Bineînțeles că poți trăi și astfel o viață întreagă, dar viața înseamnă mult mai mult. Înseamnă să poți să te scalzi în privirea cuiva,să îl poți alinta,să vă certați, să vă împăcați,să poți clădi, să poți avea copiii,să poți avea o familie, să poți sta seara pe terasă și să privești în aceeași direcție. Mână în mână. Să simți căldura palmelor cuiva,NU doar să îți induci o stare! Să râzi, să te bucuri și să îți împarți viața cu cineva, să fii și să devii martorul vieții și sufletului cuiva și viceversa. Viața înseamnă să înveți să dăruiești,să faci compromisuri, să clădești, să primești, să trăiești înainte de toate. Da,e mai bine în doi și în mijlocul unei familii decât în fața unui monitor......și totuși oamenii aleg să devină impersonali,au ales să devină litere.....nu oameni. Au ales să transforme viața într-un alfabet,nu într-o familie. Pentru că teama de viață e mai mare decât dorința de a trăi. Cuvintele sunt doar un pretext, legătura interioară este cea care aduce oamenii mai aproape unul de celălalt și nu cuvintele!!!